FILME 2015

DIN 6 FEBRUARIE 2015 ÎN CINEMATOGRAFE

Andrew Neiman este un baterist de jazz, care, la 19 ani, visează să devină star, dar nu e sigur că acest vis i se va împlini.
Obsedat de cariera (de scriitor) ratată a tatălui său, Andrew se ambiţionează să se ridice la nivelul elitei naţionale a muzicienilor proveniţi din Conservatorul de muzică. Într-o seară, Terence Fletcher, un dirijor renumit atât pentru talentul său pedagogic cât şi pentru metoda sa ciudată de predare, îl aude pe Andrew exersând la tobe. Chiar dacă Fletcher nu-i spune mare lucru în seara aceea, el reuşeşte să trezească în Andrew ambiţia de a-şi atinge ţelul. Spre surprinderea lui Andrew, în ziua următoare, Fletcher solicită ca el să fie transferat în orchestra sa. Această decizie va schimba viaţa tânărului Andrew pentru totdeauna.


La început, Andrew joacă rolul de “rezervă,” fiind obligat să întoarcă paginile bateristului titular. Dar la următorul concurs la care participă orchestra, ca urmare a unei manifestări a hazardului sau a unui act de sabotaj, partitura bateristului un mai e de găsit. Pentru că ştia pe dinafară muzica, Andrew are acum ocazia să cânte. Deşi întâmplarea stârneşte resentimente din partea colegilor săi instrumentişti, orchestra câştigă competiţia iar Andrew devine noul “fiu favorit” al lui Fletcher.
Încurajat de reuşita sa, Andrew îşi găseşte curajul de a o invita în oraş pe Nicole, o fată de la teatrul local pentru care nutreşte sentimente neîmpărtăşite de dragoste adolescentină. Dar, la ora aceasta, ambiţiile muzicale ale lui Andrew ameninţă să deturneze chiar cele mai sincere uverturi romantice.
Obsesia lui Andrew de a obţine perfecţiunea este alimentată şi de mania lui Fletcher de a întinde coarda până la extrem. Familia lui Andrew ajunge să recunoască cu greu pe cel care se află ca o stană de piatră la masă cu ei. Andrew reuşeşte chiar să smulgă un cuvânt aspru de pe buzele tatălui său, care altfel este unul dintre cei mai blânzi taţi cu putinţă.
Cu cât Andrew se apropie mai tare de perfecţiune, cu atât este mai părăsit de cei din jurul său, până când nu mai rămân decât el şi Fletcher. Chiar şi această relaţie este pusă însă în pericol de ferocitatea ambiţiilor lui Andrew.
Drumul său, care poate fi văzut când ca o coborâre în genunea nebuniei, când ca un urcuş către glorie, ajunge la paroxism când Andrew se suie pe cea mai înaltă scenă a talentului –suprema şi neiertătoarea Carnegie Hall.